Dacă era să ți se sterpezească dinții de ciudă că nu ai prins vara asta niciun M2 sau dacă ești un fan Metallica greu de ținut în casă, atunci, probabil că nu ai stat departe de dubla proiectată zilele astea în cinematografele din lume.
Nu vreau să comentez în principal prestația muzicală a trupei, aș vorbi mai degrabă despre producția video care a decis transmisia de peste Ocean.
“Filmul” pornește cu mult înaintea concertului inițial. Cu o calitate tehnică îndoielnică, de vhs modern îndesat sub calitatea oricărui clip de pe Tik Tok, ne sunt prezentate câteva detalii dintr-o atmosferă total paralelă scopului cântat la Arlington, în Texas. Filmat HD, dar nu la rezoluția marelui ecran, într-un permanent decalaj sunet imagine și cu reglaje de volum făcute direct pe ecranul de proiecție, transmisia a șchiopătat grav încă din primele minute, culminând cu două întreruperi, un fel de freeze, fix în mijlocul petrecerii și în “uralele” melofanilor sătui deja de atâta amatorism.
Știu, nu a fost timp sau rost sa fie băgați bani mulți în calitatea producției, dar de ce ar fi fost timp și rost să iei bani de la fani sub pretextul falsului sentiment că și ei participă la show?
Mea culpa, pentru ca textul de aici nu era posibil daca lipseam din sală.
Revenind la show-ul propriu zis, acesta nu a început nici după 40 de minute de la prima aprindere a ecranului.
În timpul ăsta ne-au fost reciclate imagini din minidoc-ul de lansare a albumului Metallica – 72Seasons. Am revăzut, așadar, pentru a câta oară, aceleași povești despre implicarea caritabilă a trupei, am primit câte ceva din pregătirile muzicale pentru actualul turneu și am văzut niște imagini, multe, în care trupa… nu exista.
Formatul “cinefilmic” ales, despre care abia la final am aflat că a avut și un regizor (sic!), răvășește atenția spectatorului cu multe cadre inutile captate aleatoriu din arena texană. Avem și vagi apariții ale metallicilor. De pildă Papa Het și Lars care îi îndeamnă amuzați pe fani să vină la cinema, să ia un loc și să mănânce popcorn pentru că urmează ceva…
Mă simt deja în tabăra partizanilor blockbuster-ului Barbie. După aproape o oră de zbenguială rătăcită începe și “spectacolul”. Rămân!
În cadrele transmisiei ne zboară peste cap o cameră care se tot bălăngăne insistent la plan general tot concertul. Dar din încadratura asta aflăm că showul nu s-a vândut chiar atât de bine în Texas. Decalajul sunet imagine se păstrează și el, astfel ajungi să vezi pe ecran chestii amuzante care nu au nicio legatură cu muzica. Instrumente care par să cânte singure și gurile soliștilor larg deschise către niște microfoane care par să nu redea nicio melodie.
Show-ul de pe “scândură”, cel de jos, de la firul ierbii, are și el partea lui de ridicol. Scenariul implică niște regii rupte parcă din întâlnirile programatice ale liderilor politici ai vremurilor. În unele cadre basistul Robert Trujillo apare cocoțat pe o platformă mobilă și plimbat așa pe lângă scenă. Decupajul probabil prevedea ca întâmplarea să se petreacă în mijlocul publicului entuziast, dar în realitate avem de-a face cu mai mulți paznici îngrijorați de misiunea încredințată, decât de fani entuziasmați de apropierea spontană cu basistul. Un fel de baie de mulțime în care nimeni nu se bucură că se află acolo, în aglomerația aia creată prea studiat. Cine a făcut scenariul putea să renunțe din start la momentul ăsta. În fond, muzica este cea care contează, nu bâlciul ambalat în tot felul de coregrafii comice.
În privința anduranței Metallica, pe alocuri, mașinăria mi s-a părut puțin cam lentă în execuții. Trupa pare să se exprime uneori cu motorul subturat. Lars rămâne în continuare o rotiță antrenată parcă pentru show. Am văzut un Hammett blazat, aproape absent, un chitarist care greșește destul de mult în dublaje și solo-uri. Alege pasajele melodice comode și exprimă scurt liniile clasice ale pieselor, dorind parcă să le păcălească durata. Hetfield dă totul pe scenă, muncește enorm, până la epuizare. Ține echipa în viață. Și asta se vede pe tot parcursul unui show.
Este finalul unui an plin pentru Metallica, un an cu un album nou lansat și cu un turneu atipic și în premieră. Cel mai probabil, la capătul acestei linii de forță, oboseala își spune cuvântul și apar problemele.
Personal mi-a placut foarte mult playlist-ul ales pentru primul show. Un old-school abordat creativ din toate zonele de platină ale istoriei formației.
Nu au lipsit bijuteriile optzeciste – Leper Messiah, Orion, Master Of Puppets și Harvester Of Sorrow. Trupa a venit și în actualitate cu trei piese de pe cel mai recent album – Lux Aeterna, Too Far Gone… , Shadows Folow.
În concluzie, ca iubitor de LIVE, rămân cu gustul amar al unei experiențe de sală care nu merită repetată. Pentru astfel de “nerăbdări” copilărești există deja youtube. Cel mai probabil, la capătul unor astfel de proiecte heirupiste nu vom găsi niciodată ideile tupei, ci doar pe cele ale unor vânzători de iluzii care văd spectacolul cotat la burse și nu trecut direct către inimi.
Rockul nu doar se privește, se trăiește și pentru stilul ăsta de viață ai nevoie doar de muzică. Mai vreau să citez aici, din memorie, o frază zisă de Hetfield în preambulul transmisiei:
“… îți poți lua un tricou sau un CD cu trupa ta favorită, dar o experiență live nu se compară niciodată cu nimic.”
Că suntem sau nu cârcotași, că ne plac sau nu anumite trupe, vrem nu vrem fenomenul Metallica există și încă va mai exista LIVE și bine. Vă îndemn să mergeți și să experimentați asta pe viu, fără medierea vreunui ecran, pentru că este singura senzație autentică.
Rock’N’FoodⒸ2023