M-a sunat un prieten și mi-a spus: “… povestește și tu cum a fost la Iron Maiden”.
Țin minte doar asta, ce m-a rugat el, pentru că i-am replicat imediat ca Iron Maiden este aproape de (ne) poveste. Și m-am hotărât după aia să pun aici câteva rânduri din care nimeni dintre cei care nu au vazut vreodată trupa asta la lucru, să nu înțeleagă nimic.
Muzica se poate asculta în fel și chip, iar înțelegerea ei este de asemenea subiectivă, însă spectacolul se trăiește.
Ce fac englezii ăia acolo, pe scandură, de vreo 40 și de ani, e aproape de necuprins în cuvinte. E dincolo de rock. Sigur, există păreri potrivit cărora românii au mers la Romexpo ca la urs. Fără discernământ de consum artistic, fără o determinare care să îi lege de trupă în mod special și constant. Posibil! Dar și simplul motiv că atâția oameni au putut participa simultan la un asemenea show, de o asemenea anvergura, este un semnal bun că iar putem trăi după bunul plac. Publicul nostru este – și după 30 de ani de “bandă liberă” de consum – foarte eterogen. Așa cum lipsește educația în multe domenii, efectele ei se simt și în sectorul artelor spectacolului. Suntem încă în căutarea unei identități. Rulajele mari apar, de multe ori, fără a proteja esențialul, ci doar pentru a produce mimetism în rândul consumatorilor și profit fără rigori în rândul promotorilor. Așa se explică, în parte, numărul mare de fani îngrămădit pe niște metri pătrați de beton, redimensionați românește, la Romexpo.
Pentru că da, aici, serviciile proaste vin mereu la pachet cu lipsa de respect pentru celălalt. Ne place jumuleala, chiar si fara pretext, doar ca să arătăm când se trage linie cine a fost mai “Boss”. Dar să trecem peste “aroganța” proastei organizări, deja proverbială și să vorbim de ceea ce contează cu adevărat, spectacolul. Singurul detaliu demn de păstrat în memorie. Legacy Of The Beast World Tour 2022. București. România.
Capitala noastră a fost a treia destinație circulată, în proaspătul turneu european, de mașinăria Iron Maiden. Inainte au fost Zagreb (Croația) și Belgrad (Serbia). Așa că, din punctul ăsta de vedere a fost foarte bine, cu toții am profitat de prospețimea trupei și de entuziasmul membrilor ei încă de la primul acord. Playlistul nu a diferit față de showurile vecinilor, spre satisfactia multora, iar fanii au știut din start la ce să se aștepte. Singura care nu poate fi niciodată anticipată a fost emoția. Simțirea asta a fost dusă la cotele cele mai înalte de spirala rock provocată de la înălțimi de Bruce & Co. De la a treia reprezentație live cu piesele de pe Senjutsu și până la fluturarea steagului românesc pe meterezele The Trooper, Iron Maiden a stat în fața publicului românesc doar la superlativ.
Dickinson a avut iar o energie de zile mari, a vorbit cu precizie de gps 
despre locul unde se află și și-a amintit împreună cu fanii de cea mai recentă experiență românească. 2016, în fața Palatului Parlamentului, imediat după lansarea cu The Book Of Souls.
Precedați scurt și energic de open act-ul Lord Of The Lost, Iron Maiden a început cu trei titluri de pe Senjutsu. Decorul a fost împodobit specific, cu pagode, iar în fața scenei a fost deschis un front simbolic pe care samuraiul Eddie să își poată desfașura coregrafia în voie. După piesa de deschidere, cea care dă și numele albumului, au urmat alte două titluri recente – Stratego și melodicul The Writing On The Wall. Pe clasicul Blood Brothers publicul a explodat efectiv, iar jocul de lumini, aruncat din zona scenei, a redat perfect legătura strânsă dintre trupă și marea de fani care o însoțea la silabă. Încă două treceri cu Sign of the Cross și Flight of Icarus, iar Fear Of The Dark a reaprins corul în lumina reflectoarelor.
A urmat Hallowed Be Thy Name, iar The Number Of The Beast a reîncărcat cu energie vocile românilor care știau bine de ce un clasic poate bate la fix patru decenii cu aceeași putere, precum o inimă tânără care nu își pierde masura în fața trecerii timpului. Cu Iron Maiden trupa a închis prima parte a showului.
Dickinson revine spunând: “Scream for me, Bucharest!”. Urmeaza The Trooper și magia dintre scena și public ajunge la cote maxime. Încă un vers, The Clansman și cu soloul unic de pe Run To The Hills, suntem cu toți în aer, la propriu, pregătiți de o decolare spectaculoasă. Aces High.
Iron Maiden a oferit un final la înălțime, dramatizat spontan cu scene de teatru rock. Maiden rămâne o trupă care își reafirmă astfel, prin muzică, contribuția mareață la istoria artei recente. Precum în televiziune, film și teatru, britanicii rămân fără cusur în exprimarea vizuală. O magie care te implică în poveste și care îți taie răsuflarea, efecte de scenă care rup alert actele jucate de artiști și texte care te poartă printr-un carusel de ficțiuni cu personaje unice. Tot ansamblul ăsta, simbolic, construit de Iron Maiden, pune încă o dată mesajul marelui rock în rame irepetabile, care nu par cu totul pământene. Și nici nu ar trebui să fie, pentru că nimic de aici nu durează mai mult de o clipă. La fel cum mi se pare acum tot ceea ce deja a fost, aievea, Iron Maiden.
Rock’N’FoodⒸ2022