Comunitatea metal internațională își amintește astăzi de Dimebag Darrell, de la moartea căruia se împlinesc 17 ani. Pe numele său din afara scenei – Darrell Lance Abbott – americanul a fost membru fondator al trupelor Pantera și Damageplan, alături de fratele său Vinnie Paul. Dimebag Darrell este considerat și în prezent unul dintre cei mai mari chitariști de rock din toate timpurile și un reprezentant de bază al genului groove metal.
Pe 8 decembrie 2004, Dimebag Darrell a fost împușcat mortal de un bărbat în timpul unui concert pe care muzicianul îl susținea cu Damageplan la Alrosa Villa, în Columbus, Ohio. Într-un top al celor mai buni chitariști, realizat de prestigioasa revista Rolling Stone Magazine, Dimebag s-a clasat pe locul 92 în vreme ce revista britanică Metal Hammer l-a pus pe primul loc în acelasi tip de clasament.
Pe 1 decembrie 2004, în plin turneu cu Damageplan, proiectul său post-Pantera, Dimebag Darrell a oferit ultimul interviu înainte sa fie asasinat pe scena, șapte zile mai târziu. Cel care l-a intervievat a fost Joshua Gropp, un student la clasa de chitară (jazz) de la Humber College din Toronto, care scria și pentru pagina școlii sale – Humber Et Cetera.
Despre interviul istoric realizat atunci, Gropp a spus:
„A fost realizat pentru a oferi studenților de la facultate niște sfaturi profesioniste din industrie și a fost încheiat presupunând că nu toată lumea a auzit de Dimebag, motiv pentru care unele întrebări par a fi mai puțin studiate. Dimebag a fost motivul pentru care am luat în serios „studiile” de chitară și, în ciuda reputației sale de dur, pot spune ca era cu adevărat umil, amabil, chiar foarte prietenos, lucru incredibil și rar în zilele noastre, mai ales în industrie.”
JOSHUA GROPP: Când erați adolescent, erați cunoscut pentru câștigarea mai multor concursuri de chitară. Ce v-a determinat să intrați până la urmă în acele competiții locale?
DIMEBAG DARRELL: Obișnuiam să merg mai tot timpul la un super magazin de muzică din localitate și acolo ei țineau aceste concursuri în care te înscrii, intrai și ieșeai repede, puneai niște riff-uri pe o bandă care făcea din rahatul tău cel mai important sunet, le aruncai într-o cutie pe care puneai adresa ta și cam asta era tot. Când am participat prima dată, eu cântam de doar de trei luni la chitară și am mers la plesneală, credeam că nu am nicio șansă. Dar acel vis a fost mereu acolo, știi? Și am câștigat, dar nu mi-a venit să cred! După câțiva ani, am observat că deja câștigasem șapte concursuri la rând. Am câștigat și tot felul de lucruri interesante: chitare ESP, Charvels, chitare Dean, amplificatoare Randall.
G: Ce fel de tehnici foloseați înainte de asta?
D: Ascultam doar înregistrări, învățam ce puteam, apoi le rostogoleam așa, iar și iar, până când îmi intrau în reflex. Am încercat să iau lecții odată, iar tipul a fost foarte bun cu mine și a încercat să mă învețe teorie și toate rahaturile alea, dar nimic nu avea sens pentru mine. Știi, să “alerg” în sus și în jos pe freturi când aș fi putut să mă joc cu nenorocitul de Randy Rhoads sau altceva, pur și simplu nu am găsit nicio plăcere în asta. Nu știu ce fel de distracție obțin tipii dacă știu deja cum va suna un anumit mod sau o anumită scară înainte de a o executa. Există o anumită cantitate de spontaneitate la care țin și care se întâmplă ori de câte ori facem un jam și nu cred că acea parte a interpretării ar fi acolo dacă aș învăța dinainte toate prostiile astea. Dar da, lecțiile nu prea au mers, așa că m-am întors la vechea mea tehnică, ascultând înregistrări și învățând ceea ce voiam eu să învăț.
G: În trecut ați spus că o persoană este influențată de tot ceea ce vede și aude. Tatăl dumneavoastră a avut un studio când erați mic, unde a înregistrat o mulțime de artiști locali de blues — credeți că și asta v-a influențat cariera și pasiunea pentru muzică?
D: Da, cu siguranță m-a influențat. Adică, totul intră acolo într-un fel sau altul, știi? Nu știu dacă a venit de la studioul tatălui meu sau de la ascultarea casetelor cu 8 piese Lynyrd Skynyrd ale mamei mele cu o zi înainte să știu ce este Van Halen sau Black Sabbath ori Kiss. Sunt o grămadă de cântăreți de blues pe aici, prin Texas și ieșim mult să îi vedem pe acești tipi. Și până la urmă totul intră acolo, știi? Pentru mine viața asta nu este metal pur 150%, full time. Iubesc rock and roll-ul, iubesc blues-ul, iubesc King’s X, Merle Haggard, David Allen Coe. Mulți oameni care fac parte din trupe cred că trebuie să predici total împotriva oricărui alt gen de muzică din lume pentru a fi „hardcore”, dar asta, pentru mine, este doar o prostie de tip Hitler. Dă-i drumul și ține-ți urechile închise și o să fii doar un nenorocit cu mintea la fel de închisă. Sunt atât de multe lucruri diferite pe care muzica ți le poate face în afara spectrului tău îngust, știi? Desigur, rockul este stilul preferat și cred că trebuie să ai tot timpul lucrul tău preferat, dar mai dă-i și câte o pauză! Să ai și ceva varietate în rahatul ăla din farfurie.
G: Se pare că, o dată cu trupe precum Damageplan, Shadows Fall, Children Of Bodom şi alţi grei, solourile de chitară devin din nou mai populare. Așa este?
D: Da. O vreme oamenii au spus: „la naiba cu solo-urile de chitară, sunt plictisitoare!”, dar nu am acceptat niciodată nimic din rahatul ăsta. Și toți oamenii de la care venea părerea asta erau acei tipi care cântă la chitare cu șapte corzi și le folosesc doar pe primele patru. Așa că, eu cred că toți cei care cântă la chitară și au urlat în ultima perioadă despre tema asta, fac acum solo-uri sau măcar fragmente scurte de solo. Dar nu mă interesează chestiile scurte, pentru că ar putea să pară că faci asta doar pentru a spune: „… uite, aș putea să o fac și eu solo dacă aș vrea”. Dar ăsta nu este adevărul – ori poți rupe în două scena cu un solo, ori nu îl poți face deloc. Adică ce s-ar întâmpla dacă Zakk Wylde ar scoate un disc și ar avea doar două mici fragmente de solo acolo? Omule, ai ști că nu e corect. Nu ai primit toată oferta pe masă! E o glumă, nu?
G: Ce sfat i-ați da unui tânăr care abia acum începe chitara?
D: Ei bine, dacă doar încerci să faci asta ca să te îmbogățești… mergi mai departe cu ceea ce făceai înainte și închide discuția chiar acum. Casele de discuri fiind așa cum sunt și faptul că oamenii pot descărca doar o melodie în loc să cumpere un album întreg face din ce în ce mai greu să îți câștigi existența din muzică în zilele noastre. Dar dacă vrei să o faci pentru că îți place… la naiba, atunci mergi acum și fă asta. De aceea și noi încă ne mai ținem de asta, pentru că ne place. Trebuie să fii cu adevărat pregătit din punct de vedere mental să-ți asumi dacă ai de gând să sari cu totul în asta ori să stai pe margine. S-ar putea să poți câștiga niște bani și să ai niște discuri de aur sau de platină, dar oamenii pur și simplu nu plătesc pentru muzică așa cum o făceau înainte și este foarte greu să-ți câștigi existența doar din această afacere.
Joshua Gropp: Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să vorbești cu mine, DARRELL.
Dimebag Darrell: A fost al naibii de minunat, omule. Știi, ori de câte ori faci un interviu cu cineva care este cu adevărat interesat de ceea ce faci și cunoaște munca ta ies cele mai bune lucruri. Sunt sigur că știu despre ce vorbesc și tu știi bine despre ce vorbești și ăsta este un lucru foarte bun. Așa că, mult noroc ție și mult noroc tuturor celor care vor să iasă în față.
(Această poveste a fost publicată inițial în Guitar World’s Guitar Legends No. 79 și Revolver 2012)
Rock’N’Food © 2021
