Cândva era aproape neverosimilă legătura dintre compozițiile clasice și rock. Au fost încercări grandioase și în trecut, dar felul în care Metallica a făcut să rezoneze heavy-metalul pe simfonic pare sa fie rețeta completă care rescrie corect, pentru rock, istoria celor două arte.
Când a fost anunțat inițial S&M2, m-am gândit puțin circumspect că ar putea fi doar o mișcare de marketing care să conserve legăturile din trecut ale trupei cu alte lumi muzicale. Ce putea înlocui dubla de acum 20 de ani?
O aniversare? Inaugurarea unei săli locale? Încă două CD-uri? Dar nu, METALLICA a dovedit încă o dată că este la un alt nivel și văzând proiecția noului S&M, am realizat că ștacheta nu a fost păstrată, ci dimpotrivă, a fost ridicată la puterea a doua.
Și cuvintele nu sunt niciodată prea mari sa descrii munca rockerilor americani, dar pot deveni sărace dacă ai trece totul doar la indexul notorietății financiare sau a fabricii de brand. Metallica nu este orice trupă și dincolo de cifrele pompoase din vânzări sau concertele ținute cu casa închisă, rămân notele. Nu cele din catalogul FORBES, ci doar cele din partituri. Sigur, sunt importante și câștigurile, dar, în definitiv, istoria va reține doar moștenirea artistică, singura împărtășită universal.
Cum a ajuns S&M de la puterea a 2-a pe marele ecran
Filmul nu grăbește acțiunea, chiar dacă totul este dramatizat astfel încât fanii să intre direct în atmosfera de concert. Proiecția începe cu un scurt documentar, o explicație docudrama despre omenie. Ne sunt arătate acțiunile umanitare Metallica, de care și noi am avut parte la cea mai recentă prezență a trupei în România. All Within My Hands, organizația caritabilă pusă pe picioare de trupă și care luptă la nivel mondial pentru eradicarea foametei și sărăciei în rândul copiilor, este explicată în film prin filtrul fondatorilor ei. Fundația a ajutat până în prezent milioane de suflete să își regăsească drumul spre speranță și continuă să facă asta cu fiecare sunet pe care formația îl scoate pe orice scenă, în orice colț al planetei.
Să-nceapă show-ul !
Tensiunea scenariului ridică în cele din urmă nerăbdarea fanilor fix cât să nu își piardă nimeni răbdarea. Și astfel, oamenii se trezesc ușor, fără prea multe introduceri, în fața contextului fundamental, cel care a dus Metallica pe scena noului Chase Center din San Francisco.
Pe rând, Michael Tilson Thomas, directorul muzical al San Francisco Symphony și tobosarul Lars Ulrich, vorbesc despre noua experiență S&M2. Apare în prim-plan tânărul dirijor Edwin Maurice Outwater, despre care membrii Metallica spun că a reprezentat o nouă experiență muzicală, una revigorantă, un alt nivel de abordare simfonic față de premiera din ‘99, atunci când Orchestra a fost condusă de “frumosul nebun” Michael Kamen, dispărut dintre noi în 2003. Chiar și așa, la unele piese, aranjamentul orchestral a rămas la fel ca atunci.
Aflam despre motivația care a stat în spatele unui nou tandem cu Orchestra din San Francisco și despre felul meticulos în care a fost muncită fiecare partitură. Setlistul a fost disecat notă cu notă de Tilson Thomas, aranjarea partiturilor pentru care au fost extrase sonoritățile Metallica astfel încât totul să se potrivească natural abordării simfonice.
Întreaga simbioză a fost trimisă apoi trupei, aflată încă atunci în turul mondial, iar repetițiile, din lipsa timpului, au fost mai mult virtuale. Cu sincronizări de la distanță și mai puțin cu întâlniri fizice, la sală. Chiar și așa chimia s-a păstrat și asta s-a văzut pe deplin încă de la prima notă afișată electric.
Începe, așadar S&M2 și după The Ecstasy Of Gold, interpretat fabulos de orchestră, cavalerii intră în scenă electrizând la maximum publicul. La fel ca în ‘99 este timpul pentru uimitorul instrumental – The Call Of Ktulu. Urmează For Whom the Bell Tolls și The Day That Never Comes.
Publicul fierbe. Astfel încât se șterg convențiile unui spectacol de cameră iar refrenul de la The Memory Remains, acompaniat aici de vocile fanilor, riscă să rupă timing-ul de show. Spectatorii nu se pot opri din cântat. Confusion. Se revine la piesele de pe recentul Hardwired cu Moth Into Flame și Halo on Fire. Energia scenei pare să atingă cote nebănuite. Trec aproape două ore și Metallica e tot acolo, trupa nu se dă bătută, orchestra nu se opreste. The Show Must Go On!
Pauza nu ofera niciun timp de odihnă indiferent de ce parte a ecranului te-ai afla. Și după o scurtă introducere a Orchestrei, făcută de Tilson Thomas, Ulrich revine în scenă și își “întărâta” armatele de fani cu un speech personalizat.
Urmează momentul San Francisco Symphony. Orchestra îl interpreteză pe Sergei Sergeyevich Prokofiev cu Scythian Suite, Op.20, Second Movement. Însă premiera absolută se produce la reintrarea în scenă a celor de la Metallica.
Iron Foundry, o superbă lucrare clasică semnată de Alexander Mosolov, își primește tributul rock într-un liant care cuprinde publicul, trupa și orchestra. Intro-ul de la The Unforgiven III continuă natural senzația armoniilor camerale și te face să crezi că Metallica a fost cumva născută pentru clasic încât doar seducția modernității a făcut-o să îmbrățișeze rockul. Hetfield rămâne singur și de data asta fără chitară, cu o interpretare vocală uimitoare face pur și simplu sala să amuțească.
Basul rece al lui Trujillo se mai îmbogățește aici cu o coardă, Kirk aduce și el în scenă un double-six, iar James este secondat la voce de un invitat special pe acusticul All Within My Hands.
În interviurile care au precedat producția S&M2, Lars Ulrich a vorbit foarte mult despre înclinația trupei spre muzica clasică. Toboșarul recunoaște că la începuturile găștii, nici el și nici Hetfield nu cochetau prea mult cu această zonă, dar educația muzicală și imbogățirea propriilor compoziții cu elemente din lucrările clasice au venit de la basistul Cliff Burton. “Fratele Cliff” și-a regăsit, la rându-i inspirția în partiturile clasice și setlistul concertului de la San Francisco a demonstrat asta. Celebra Anesthesia-Pulling Teeth, de pe Kill’em All, o compoziție unică în orice interpretare, a fost cântată impresionant de basistul celor de la Symphony Orchetra. Au mai urmat Wherever I May Roam, One, Master of Puppets, Nothing Else Matters și Enter Sandman, iar pe outro-ul The Frayed Ends of Sanity – Metallica a încheiat imperial ceea ce numim acum o fabuloasă experiență de simfonic – rock.
Alături de fascinația muzicii, spectacolului și interpretării, după vizionarea S&M2 fanii vor rămâne în mod cert pe viață cu impresia bogăției în armonii cosmopolite. James, Lars, Kirk și Robert sunt prețioși tocmai pentru că fabrica lor de note știe încă să producă noutate, bucurie și artă exactă, cu ușurința arătată de un șahist care își cunoaște atât de bine strategia încât, cu mult înainte de a se așeza la masă, vede deja primele mutări câștigătoare.
De ce recomand S&M2 ?
Pentru că, probabil, peste vremi, asta ar putea fi singura ta dimensiune rock alături de care ai vrea să înțelegi muzica clasică și alături de care ai alege să călătorești spectaculos, înapoi… in timp.